Pe masa lui L., printre statuete, un minuscul bust al lui Lenin. Surâd.
…De ce un surâs? Timpul inocentează? Nu cred: la bustul lui Hitler aş fi avut un frison de silă. Trebuie să fie vorba de meliorativul intrinsec, de cauţiunea morală eternă a stângii (revolta etc.). Până şi afişul pop art cu Stalin în costum alb, din camera lui Z., mi s-a părut la rigoare amuzant, îndrăzneţ, acceptabil…
Comuna fourieristă formată în California în ani ’70: regula era ca fiecare bărbat şi fiecare femeie să aibă, prin rotaţie, un partener diferit seară de seară. După şase luni, bărbaţii şi femeile neatrăgători s-au pomenit singuri, fără nimeni care să-i aleagă… – Să institui reguli de ‘eliberare’ absolută e la fel de absurd ca rigorismul monogamiei. H. a înţeles cel dintâi: liberalizarea sexuală e nemaipomenit de crudă; treptat va naşte fenomene de pauperizare şi chiar de mizerie absolută. Cei urâţi, neatrăgători, lipsiţi de şarm sunt eternii perdanţi ai pieţei, proletarii ei. Cruzimea e chiar cu mult mai mare pe piaţa sexuală, fiindcă poziţia socială o mai poţi răscumpăra, dar umilinţa biologică, constantă, niciodată.
Bătrânii cred tot mai puţin în realitatea morţii pe măsură ce se apropie de ea. Nu e totuşi dificil să observi lucrurile, fie şi privindu-te. O piele flască, părul albit, vederea şi auzul slăbite, miile de celule moarte zilnic, părăsirea treptată a scenei realului… Nu bătrâneţea e cea pe care o vede un bătrân pe chip, când se priveşte în oglindă, ci moartea, procesul desprinderii elementelor vitale succesive. Cum de se îndoiesc de moarte tocmai cei care pot citi pe ei înşişi, în fiecare zi, realitatea ei…; mister cam patetic, să trecem.
Long day’s journey into night (1962), The big sleep (1946), The awful truth (1937).
Poate că filmele sunt mereu tinere, fiindcă reflectă epoca etc. Totuşi, cinematograful e bătrân. Imersiunea într-un dispozitiv tehnic dintr-o incintă anume a ajuns un element al trecutului. Nu ştiu dacă romanul o să scape de uzura asta (fond prizat, formă depăşită).
Femeile care, în ţinute corecte şi cadre formale (o petrecere etc.), ţin să facă cu tine poze explicite, mimând ca din întâmplare gesturi de o familiaritate apăsată: o mână peste antebraţ, un genunchi apropiat, mâinile strângând încheietura… Într-un cuplu există, astfel, poza ‘Ne-o tragem’ şi poza ‘Nu încă’, ipostaze vizibile în orice album foto. Din motive misterioase, ţin neapărat să marcheze momentele: ‘Asta era cu o săptămână înainte de… Îţi aminteşti?’. Nu, nu-mi amintesc; nu ţin deloc să-mi amintesc vreodată. Nu faptul că făptura din ipostaza întâi – dorinţă – a trecut în cea de a doua – repetiţie şi nimic.
Pentru noi, se pune din nou acum, la fel ca înainte de ’89, cu o disperare acută întrebarea: Cum ne putem salva din patria proprie. Patrie însemnând grobianismul sub-mahalalei generalizat azi, promiscuitatea mintală şi istorică, mutaţia antropologică, ceea ce a mai rămas din locul numit formal ‘ţară’. Există evadări de toate felurile, începând cu cea fizică. Există insularizări, autarhizări în grup. Există, în sfârşit, evadări livreşti, muzicale, pasionale. Problema, formulată scurt, este: cum să trăieşti în ţara România ca şi când nu ai fi în ea? Cum să diminuezi la maximum repulsia sau sentimentul insuportabil de durere? Cineva ne-a confiscat ţara. Acel cineva este poporul român. Iar poporul român nu mai este de mult poporul român. Din aceste trei premise minore, anistorice, dramatice sau indiferente, trebuie extras ceva care să semene cu o morală, cu o cauză eficientă, cu un principiu de viaţă, cu un proiect personal.
Sunt deja ani de când poporul român-străin ne-a evacuat din el. Poporul român-străin trăieşte. Respiră. S-a format. Popoarele nu rămân aceleaşi.
Iată-ne în acelaşi punct din care porniserăm acum 20 de ani.
…De ce un surâs? Timpul inocentează? Nu cred: la bustul lui Hitler aş fi avut un frison de silă. Trebuie să fie vorba de meliorativul intrinsec, de cauţiunea morală eternă a stângii (revolta etc.). Până şi afişul pop art cu Stalin în costum alb, din camera lui Z., mi s-a părut la rigoare amuzant, îndrăzneţ, acceptabil…
Comuna fourieristă formată în California în ani ’70: regula era ca fiecare bărbat şi fiecare femeie să aibă, prin rotaţie, un partener diferit seară de seară. După şase luni, bărbaţii şi femeile neatrăgători s-au pomenit singuri, fără nimeni care să-i aleagă… – Să institui reguli de ‘eliberare’ absolută e la fel de absurd ca rigorismul monogamiei. H. a înţeles cel dintâi: liberalizarea sexuală e nemaipomenit de crudă; treptat va naşte fenomene de pauperizare şi chiar de mizerie absolută. Cei urâţi, neatrăgători, lipsiţi de şarm sunt eternii perdanţi ai pieţei, proletarii ei. Cruzimea e chiar cu mult mai mare pe piaţa sexuală, fiindcă poziţia socială o mai poţi răscumpăra, dar umilinţa biologică, constantă, niciodată.
Bătrânii cred tot mai puţin în realitatea morţii pe măsură ce se apropie de ea. Nu e totuşi dificil să observi lucrurile, fie şi privindu-te. O piele flască, părul albit, vederea şi auzul slăbite, miile de celule moarte zilnic, părăsirea treptată a scenei realului… Nu bătrâneţea e cea pe care o vede un bătrân pe chip, când se priveşte în oglindă, ci moartea, procesul desprinderii elementelor vitale succesive. Cum de se îndoiesc de moarte tocmai cei care pot citi pe ei înşişi, în fiecare zi, realitatea ei…; mister cam patetic, să trecem.
Long day’s journey into night (1962), The big sleep (1946), The awful truth (1937).
Poate că filmele sunt mereu tinere, fiindcă reflectă epoca etc. Totuşi, cinematograful e bătrân. Imersiunea într-un dispozitiv tehnic dintr-o incintă anume a ajuns un element al trecutului. Nu ştiu dacă romanul o să scape de uzura asta (fond prizat, formă depăşită).
Femeile care, în ţinute corecte şi cadre formale (o petrecere etc.), ţin să facă cu tine poze explicite, mimând ca din întâmplare gesturi de o familiaritate apăsată: o mână peste antebraţ, un genunchi apropiat, mâinile strângând încheietura… Într-un cuplu există, astfel, poza ‘Ne-o tragem’ şi poza ‘Nu încă’, ipostaze vizibile în orice album foto. Din motive misterioase, ţin neapărat să marcheze momentele: ‘Asta era cu o săptămână înainte de… Îţi aminteşti?’. Nu, nu-mi amintesc; nu ţin deloc să-mi amintesc vreodată. Nu faptul că făptura din ipostaza întâi – dorinţă – a trecut în cea de a doua – repetiţie şi nimic.
Pentru noi, se pune din nou acum, la fel ca înainte de ’89, cu o disperare acută întrebarea: Cum ne putem salva din patria proprie. Patrie însemnând grobianismul sub-mahalalei generalizat azi, promiscuitatea mintală şi istorică, mutaţia antropologică, ceea ce a mai rămas din locul numit formal ‘ţară’. Există evadări de toate felurile, începând cu cea fizică. Există insularizări, autarhizări în grup. Există, în sfârşit, evadări livreşti, muzicale, pasionale. Problema, formulată scurt, este: cum să trăieşti în ţara România ca şi când nu ai fi în ea? Cum să diminuezi la maximum repulsia sau sentimentul insuportabil de durere? Cineva ne-a confiscat ţara. Acel cineva este poporul român. Iar poporul român nu mai este de mult poporul român. Din aceste trei premise minore, anistorice, dramatice sau indiferente, trebuie extras ceva care să semene cu o morală, cu o cauză eficientă, cu un principiu de viaţă, cu un proiect personal.
Sunt deja ani de când poporul român-străin ne-a evacuat din el. Poporul român-străin trăieşte. Respiră. S-a format. Popoarele nu rămân aceleaşi.
Iată-ne în acelaşi punct din care porniserăm acum 20 de ani.