Nu ştiu ce forme ia etern-pomenita criză ‘de la 40 de ani’, nu ştiu în ce sens reprezintă o limită aceşti ani. Când îi voi avea, o să văd. Deocamdată, observ la ei, la cei de 40 de ani, un soi de ‘prostraţie activă’, reunind îndeplinirea întocmai a îndatoririlor practice cu redistribuirea concentrării pe nişte curioase linii de fugă. Nu mai sunt aceiaşi. Impresia mea e că o ‘ieşire din criză’, din acea criză, nu are loc de fapt niciodată. E ca şi când, atunci, un adevăr substanţial s-ar fi cuibărit la rădăcină, slăbind pentru totdeauna edificiul.
Dacă n-ar fi decât observaţia fiziologică: transgresiunea pare să aibă un efect la nivelul facies-ului. Fără să am confirmarea practică din partea unor fotografi, am observat că surâsul unui om de 40 de ani, trecut tehnic de punctul de criză, e diferit. E acolo o derută, o atenţie uşor denaturată… Ca şi cum o anumită pierdere a inocenţei s-ar manifesta acum la nivelul feţei, ar deveni vizibilă, aşa cum prostituatele îşi semnalizează printr-un machiaj grosier absenţa inocenţei. Ceva e stins în priviri, şi cel mai revelator dintre toate e surâsul. Nu râsul – mască grimasantă. Nu zâmbetul, etalare perfectă a celor 32 de dinţi pentru a devia privirea de la devastarea feţei. Ci surâsul, acest drum de mijloc, revelator de tristeţe, de încântare, de vulnerabilitate. Te poţi uita în oglindă: nimic nu-ţi dezvăluie mai bine vârsta şi condiţia lăuntrică decât surâsul. La cei de peste 40, e totdeauna înfrânt. Chinuit. Cu cât încearcă să-l facă mai suav-neutru, cu atât e mai nenatural, crispat, în vădită contradicţie cu ansamblul feţei. Experimentul e tulburător: de parcă surâsul e partea măştii faciale care nu poate minţi. Au dreptate să fie îngrijoraţi, desigur: fizic, 40 e jumătatea vieţii, semnalarea trecerii pe celălalt versant, simpla marcare a începerii coborâşului, nu e foarte vesel. Dar trebuie să fie şi altceva. Ideea, poate, că nu te mai schimbi, că, foarte probabil, ceea ce eşti acum e ceea ce vei rămâne până la capăt, tot restul nefiind decât succesiunea versiunilor tale degradate. Trăgând cu efort de coţurile gurii, surâzi.
Dacă n-ar fi decât observaţia fiziologică: transgresiunea pare să aibă un efect la nivelul facies-ului. Fără să am confirmarea practică din partea unor fotografi, am observat că surâsul unui om de 40 de ani, trecut tehnic de punctul de criză, e diferit. E acolo o derută, o atenţie uşor denaturată… Ca şi cum o anumită pierdere a inocenţei s-ar manifesta acum la nivelul feţei, ar deveni vizibilă, aşa cum prostituatele îşi semnalizează printr-un machiaj grosier absenţa inocenţei. Ceva e stins în priviri, şi cel mai revelator dintre toate e surâsul. Nu râsul – mască grimasantă. Nu zâmbetul, etalare perfectă a celor 32 de dinţi pentru a devia privirea de la devastarea feţei. Ci surâsul, acest drum de mijloc, revelator de tristeţe, de încântare, de vulnerabilitate. Te poţi uita în oglindă: nimic nu-ţi dezvăluie mai bine vârsta şi condiţia lăuntrică decât surâsul. La cei de peste 40, e totdeauna înfrânt. Chinuit. Cu cât încearcă să-l facă mai suav-neutru, cu atât e mai nenatural, crispat, în vădită contradicţie cu ansamblul feţei. Experimentul e tulburător: de parcă surâsul e partea măştii faciale care nu poate minţi. Au dreptate să fie îngrijoraţi, desigur: fizic, 40 e jumătatea vieţii, semnalarea trecerii pe celălalt versant, simpla marcare a începerii coborâşului, nu e foarte vesel. Dar trebuie să fie şi altceva. Ideea, poate, că nu te mai schimbi, că, foarte probabil, ceea ce eşti acum e ceea ce vei rămâne până la capăt, tot restul nefiind decât succesiunea versiunilor tale degradate. Trăgând cu efort de coţurile gurii, surâzi.