Am avut impresia, privind acea piatră de mormânt, că moartea nu trebuie să fie atât de rea. Te odihneşti, mi-am spus, aşa cum îşi spuneau bătrânii. Sub stupizenia asta rece te odihneşti. De acum, nimic n-o să te mai tulbure. Se va spune, tu nu ştii că te odihneşti, nu ştii că există piatra, stupizenia. Rămâne totuşi reconfortant gândul. Dispari; te evapori. Trebuie că nu e atât de rău. Doar un fel de batjocură stranie, difuză. Moartea, batjocură inexplicabilă, se termină, se termină până şi ea. Deasupra ta, într-o zi însorită, un necunoscut va avea reflecţii despre moarte şi răceala calmă a pietrelor.